Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, [...] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte