sâmbătă, 31 martie 2012

Amenajari interioare













ICRE DE PESTE


Ingrediente


50 g icre, 1/4 kg untdelemn, 1-2 linguri de lamiie, 4-5 linguri apa, o lingurita rasa mustar.

Mod de preparare


Icrele proaspete, fara sa se spele, se sareaza putin, se lasa 2-3 zile la frigider si apoi se pregatesc. La congelator, se pot pastra in acest fel in punga timp indelungat. Icrele proaspete se pun intr-un castron, impreuna cu o lingurita zeama de lamiie sau 5-6 picaturi de otet sau o lingurita rasa de mustar, se bat bine cu furculita dupa care incepe turnarea untdelemnului, ca sa se lege. Nu se pune nici franzela, nici gris, deoarece le denatureaza gustul si aspectul. Substanta acra emulsioneaza rapid untdelemnul, evitind astfel separarea lui. Untdelemnul se toarna exact ca si la maioneza, din sticla cu dop subtire, batind incontinuu cu furculita. Cind devin prea tari, se adauga cite o lingurita cu apa rece, care le inmoaie, incorporindu-se mai bine untdelemnul. Substanta acra le albeste si le face mai pufoase. Treptat se adauga 4-5 linguri cu apa, care le inmoaie si le inmulteste .Se poate pune si ceapa rasa fin, dupa gust. Salata se aseaza pe platou, se orneaza cu masline, cu raze subtiri din gogosari si cu felii de lamiie cu marginea crestata.

Cuvinte alese


Paul Gauguin: "Îmi închid ochii ca să văd."

Chayanne - Atado A Tu Amor

Rugaciuni

Doamne îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat o minte ce poate şti şi o inimă ce poate iubi.

Doamne, fie ca în momentele dureroase să pot avea încredere în tine.

Doamne ajută-mă să descopăr în fiecare zi noi lucruri.

Doamne ajută-mă să-ţi simt prezenţa în toate lucrurile, tot timpul.

Doamne încurajează-mă atunci când lucrurile devin dificile şi nu mă lăsa să mă dau bătut.

Doamne, dă-mi puterea de a face faţă cu bine greutăţilor şi tensiunilor de zi cu zi.

Doamne, chiar dacă nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, ajută-mă să întâmpin fiecare nouă zi cu bucurie.


Doamne, ajută-mă să nu-i condamn pe alţii şi nici să nu fiu aspru cu mine însumi.

BUDINCA DE CONOPIDA


Ingrediente


1 Kg de conopida, 100 g franzela, 150 ml lapte, 100-150 g brinza telemea, 100 g unt, 200 ml smintina, 50 g faina, 4 oua mari sau 5 oua mijlocii.

Mod de preparare


Conopida, taiata in buchetele si curatata de coaja, se fierbe 15 minute in apa clocotita cu putina sare, se strecoara si, rece, se trece prin masina de tocat, impreuna cu franzela muiata in lapte, nestoarsa; la tocatura se adauga smintina, faina, galbenusurile, untul topit, mararul taiat marunt si brinza nedesarata si rasa, amestecindu-se bine; apoi, se adauga albusurile batute spuma si se amesteca usor, cu telul, prin rasturnare de jos in sus. Compozitia se desarta intr-o cratita unsa bine cu margarina solida si tapetata cu pesmet. Se coace 40-50 minute in cuptorul bine incins, in tava cu apa fiarta, introdusa din timp in cuptor. Nu se deschide cuptorul 20 minute. Cind este coapta, budinca se rastoarna pe platou si se serveste fierbinte, ca fel intii, sau ca garnitura la friptura de orice fel.

Cuvinte alese


Thich Nhat Hanh: "Speranţa este importantă pentru că face mai uşor de suportat momentele dificile. Crezând că mâine va fi mai bine, ne e mai uşor să suportăm greutăţile de azi."

The Killers - Read My Mind

Materiale din vata minerala termo si fonoizolante


Proprietati generale:
l Substanta anorganica cu fibre de silicat
l Substanta fibroasa deschisa; fibrele minerale au o distributie unuforma
l Diametrul fibrelor 6-10 microni
l Neinflamabil
l Neutru din punct de vedere chimic, nu corodeaza substantele cu care vine in contact
l Capacitate de izolare termica la temp medie de +10 grade C (0,031-0,034 W/mK)
l Proprietati fonoabsorbante
l Amortizarea vibratiilor
l Rezistenta redusa la difuzia vaporilor
l Stabilitate dimensionala (dilatare/contractie)
l rezistent la putrezire, nu este atacabila de ciuperci, insecte, rozatoare
l Usor de croit
l rezistenta la caldura la placi, pisla, preformate si cochilii aprox 250 grade C
Domenii de utilizare
l perete oblic si planseul mansardei fara sarcini
l termoizolatii cu aerisire
l plansee de pivnita
l plansee intre etaje
l izolarea acoperisurilor plate din beton armat sau din tabla cutata
Prezentare
l rulouri
l placi usoare
l placi autoportante
l placi necirculabile
l placi semirigide, fonoabsorbante
l placi circulabile usoare
l placi circulabile grele
l materile de caserare
l saltele de vata minerala cusuta
l elemente de izolare a tevii (cochilie)

BUDINCA DE CARNE


Ingrediente


1/2 Kg de carne porc slaba sau mai grasa si amestecata cu carne de vitel sau piept de pui, 200 g franzela, 300 ml lapte, 250 ml smintina, 100 g ceapa, 30 g faina, 100 g unt, margarina sau untdelemn, 4 oua mari, un virf de cutit piper, pesmet, sare, o ling

Mod de preparare


Franzela, taiata in felii, se inmoaia in lapte pina cind il absoarbe in intregime. Ceapa taiata marunt se caleste, un minut, in tot untul sau untdelemnul. Carnea se trece prin masina de tocat, impreuna cu franzela nestoarsa si ceapa calita. La tocatura se adauga smintina, faina, galbenusurile, piperul sau putin cimbru farimitat, o lingurita cu sare, mararul sau patrunjelul si se amesteca bine. Albusurile batute spuma se amesteca cu aceasta compozitie, cu telul, prin rasturnare, apoi se desarta intr-o cratita de 2 1/2 l, bine unsa cu margarina solida si tapetata cu pesmet. Se coace la foc tare, in tava cu apa fierbinte, introdusa din timp la cuptor. Dupa 30 minute, se poate acoperi, daca se rumeneste prea mult si focul se reduce la mijlociu; se coace circa 60 minute. Se serveste, fierbinte, cu sos de rosii sau macris, cu piure de spanac sau urzici, cu salata de cartofi sau cu alte legume, ca fel doi. Se poate servi si rece, taiata in felii, cu legume crude sau muraturi.

Cuvinte alese


Dalai Lama: "Prieteni vechi mor, noi prieteni apar. E ca şi cu zilele. O zi veche trece, una noua soseşte. Lucrul important e să o faci să conteze: un prieten care contează, o zi care contează."

Damien Rice - Volcano

Anticorpii care ne "repara"


Anticorpii nu servesc doar la identificarea si distrugerea substantelor si microorganismelor care agreseaza organismul, ci participa si la reconstructia tesuturilor deteriorate. Aceasta functie cu totul neasteptata a fost descoperita de un grup de cercetatori de la Stanford University School of Medicine.

Studiul cercetatorilor americani, descris intr-un articol aparut in revista de specialitate PNAS, a pornit de la observatia ca in timp ce celulele sistemului nervos central nu reusesc sa se regenereze dupa o leziune, cele ale sistemului nervos periferic fac acest lucru intr-un mod apreciabil.

Axonii (liniile de transmisie) celulelor care transmit impulsuri pe distante lungi sunt protejati de un strat izolator subtire, alcatuit dintr-o substanta lipidica, mielina. Dupa o leziune la un nerv, masa de mielina care se degenereaza este rapid curatata in sistemul periferic, dar nu si in cel central. "De fapt, intr-un creier sau intr-o maduva cu leziuni, mielina degenerata continua sa ramana pentru restul vietii persoanei respective. Dupa o leziune, de exemplu la nervul sciatic, mielina degenerata este insa indepartata intr-o saptamana sau chiar mai putin", a explicat Mauricio Vargas, unul dintre cercetatori.


Dupa ce au produs un soarece mutant care nu era capabil sa produca anticorpi, oamenii de stiinta au aratat ca la acesta repararea unei leziuni la nervul sciatic reiesea a fi blocata, si la fel si indepartarea mielinei distruse. Daca insa ulterior erau injectati anticorpi obtinuti de la soareci normali, activitatea de autoregenerare
a nervului era reluata. "Faptul ca anticorpii participa la indepartarea globulelor rosii imbatranite era cunoscut, dar aceasta este prima oara cand ei par a fi implicati intr-un proces de reparare", a mai declarat Vargas.


Sursa: Le Scienze

ALUAT FRANTUZESC FACUT LA CALD


Ingrediente


500 g unt, 500 g faina, 2 oua mari, 2 linguri zeama de lamiie, 150 ml apa, o lingurita rasa sare; (sau 500 g margarina, 600 g faina, 2 oua mari, 30 ml zeama lamiie, o lingurita sare).

Mod de preparare


Intr-un lighenas se pun apa, zeama de lamiie, ouale intregi, 50 g unt si se amesteca bine. Se adauga apoi 400 g faina, se amesteca cu lingura si apoi se bate cu mina timp de 10 minute, pina cind aluatul se desprinde de mina si de lighenas. Framintatul in acest mod nu necesita faina in plus. Aluatul se pune pe o foaie de nailon mai groasa, presarata bine cu faina si se lasa circa 10 minute, ca sa devina mai elastic si sa se intinda mai usor. In acest timp in lighenasul in care s-a preparat aluatul se pun restul de 450 g unt, restul de 100 g faina (sau 450 g margarina si 200 g faina). Se amesteca bine untul sau margarina cu faina respectiva, pina cind se omogenizeaza; compozitia se aduna in forma de dreptunghi in lighenas si se imparte in trei parti aproximativ egale. Aluatul de pe masa se modeleaza cu mina in forma de dreptunghi, presindu-l cu palma deasupra, ca sa aiba aceeasi grosime peste tot; in acelasi timp se preseaza si marginile, ca sa fie perfect drepte. Dupa aceea se intinde cu sucitorul in lung si lat cu miscari de la mijloc spre margine, pentru ca foaia sa aiba aceeasi grosime si sa-si mentina forma de dreptunghi. In final, foaia trebuie sa aiba grosimea de 1/2 de cm. Aluatul se ridica cu mina su unde se observa ca nu aluneca la intins, se presara cu faina, ca sa nu se lipeasca de nailon. Foaia se imparte in trei parti egale, pe latura mai lunga, tragind cu muchia unui cutit doua linii superficiale. Pe doua din aceste parti alaturate, cu un cutit lat, se imparte 1/3 din untul sau margarina moale, in gramajoare, care, apoi, se intind cu cutitul in timp ce cu cealalta mina se tine de marginea foii, ca sa nu se deformeze aluatul. Partea neunsa se aduce peste partea unsa de la mijloc, iar peste aceasta, partea unsa de la margine. In acest mod, foaia se impatureste in trei. Ca sa fie mai usor la ridicarea foii de alut de pe masa, ne putem ajuta cu foaia de nailon. Se introduce mina sub foaia de nailon, se indoaie incet nailonul impreuna cu aluatul, incepind chiar din locul unde se uneste partea neunsa cu cea unsa de la mijloc si, cind ne-am asigurat ca este orientata bine, se lasa sa cada peste partea de la mijloc, impreuna cu foaia de nailon (care se desprinde apoi foarte usor). Dupa aceea se suprapune si cealalta parte la fel. Aluatul, astfel impartit, se intoarce cu latura mai lunga in fata noastra, se intinde din nou in foaie, de data aceasta mai groasa. Se ia a doua parte de grasime si se intinde pe foaie care, apoi, se impatureste, la fel, in trei. Cu ultima parte de grasime se procedeaza exact la fel. Numai prima impaturire este mai dificila, foaia fiind mai subtire. Dupa ultima impaturire, aluatul se taie in jumatate pe latura mai lunga, cu cutitul trecut prin faina, apoi jumatatile se suprapun cu o foaie de nailon intre ele si se tin in frigider 20 minute, ca sa se intareasca putin grasimea, insa fara sa inghete. Dupa aceea aluatul se intinde in foaie, dupa necesitati, fara a se impaturi si se coace in aceeasi zi.

Cuvinte alese


Paul Feval: "Un suflet mare, o inteligenţă vie şi o voinţă neînduplecată. Îmbinarea acestor trei lucruri se numeşte geniu."

R. Kelly - Ignition

Lupta pentru locul lui Lenin

Sistemul a creat un monstru sau monstrul a creat sistemul? Întrebarea este punctul de pornire al analizei evoluțiilor din Rusia sovietică în anii '20, a luptei pentru putere din interiorul partidului, câștigată în cele din urmă de Stalin.

Principala chestiune a evoluției politice a Rusiei sovietice în anii ’20 este aceea a acaparării puterii de către Stalin și, de aici, a inevitabilului eșec al lui Troțki. Rivalitatea dintre ei – care a evoluat de la antagonisme minore, la gelozie și până la competiția acerbă pentru rolul de succesor al lui Lenin – a dus la o divizare profundă a partidului bolșevic (redenumit comunist în 1918) și a mișcării revoluționare în general.

În Occident, Stalin a fost reprezentat ca o figură sinistră, practic necunoscută până la moartea lui Lenin din ianuarie 1924, care a reușit cumva să devină, în locul mult mai talentatului Troțki, succesorul lui Lenin. Această imagine este înșelătoare deoarece nu-i recunoaște lui Stalin eforturile în lupta pentru cauza bolșevică ce datează cu mult dinainte ca Troțki să-i părăsească pe menșevici pentru a se alătura bolșevicilor. În plus, nu ia în considerare un factor important: lipsa orizontului cultural specifică milioanelor de muncitori și țărani care intră în partid în timpul războiului civil, oameni care au devenit principalul suport al lui Stalin. Pentru aceștia, el era un model, în timp ce ceilalți lideri ai partidului erau fie prea cosmopoliți și intelectuali, fie pur și simplu străini. Această apropiere a lui Stalin de masele needucate a fost unul din punctele sale forte. Desigur, intrigile, trădările și teroarea au contribuit mult la succesul său, dar aceste elemente nu explică întru totul popularitatea lui Stalin.

Atuurile lui Stalin

(foto stânga: Grigory ZInoviev)

Stalin n-a fost niciodată un apropiat intim al lui Lenin, așa cum au fost, spre exemplu, Zinoviev sau Kamenev, cei mai credincioși asistenți și prieteni ai acestuia încă de la fondarea partidului bolșevic. Nici nu a fost egalul pe plan intelectual al lui Nikolai Buharin, cel care, împreună cu Lenin, a fost responsabil cu formularea Noii Politici Economice. Și, nu în cele din urmă, aproape toți, inclusiv Zinoviei, Kamenev și Buharin, au presupus că Stalin nu-l poate egala pe Troțki. Educația sa relativ săracă, în comparație cu a lui Lenin, spre exemplu, a constituit de fapt un avantaj, căci l-a făcut să pară mult mai aproape de oamenii simpli. Stalin nu era însă lipsit de calități, pe care Lenin i le recunoaște căci îl numește în Comitetul Central încă din 1913. Poate cu excepția lui Zinoviei și Kamenev, Stalin era persoana pe care Lenin se baza cel mai mult când venea vorba de sarcinile foarte dificile.

În primii ani ai regimului sovietic, Stalin a părut a fi cel mai dispus la compromis dintre mai marii partidului. Când ambițiile acestora puneau în pericol unitatea partidului, el era cel care se oferea să renunțe (o face la Congresul din 1923, și iarăși în 1927). Aceste gesturi, evident tactice, erau eficiente și intrau în contradicție cu autopromovarea pe care o încercau alții (precum Zinoviev). Stalin era tactic și în discuții: cu o retorică discretă, cu note auto-depreciative; astfel, el a reușit să joace rolul mediatorului între facțiunile partidului. În plus, Stalin și-a asumat misiunea de a interpreta și explica textele, extrem de dense, ale lui Lenin. Contribuiția a fost foarte importantă, deoarece multe dintre textele acestuia nu erau tocmai accesibile publicului larg. Într-un fel, Stalin a făcut pentru Lenin ce a făcut Lenin pentru Marx.

(foto dreapta: Lev Kamenev)

După 1922, când Lenin este dărâmat de boala care avea să-l răpună în 1924, s-a creat un vid politic, iar Stalin a început să-și pregătească pozițiile pentru iminenta luptă pentru succesiune. Astfel, el s-a opus celui mai puternic adversar al său, Troțki, prin contestarea teoriei revoluției permanente formulate de acesta. Calea aleasă de Stalin a fost riscantă, din moment ce însuși Lenin aprobase teoria troțkistă ca fiind cea mai bună modalitate de contestare a criticilor aduse de menșevici, critici potrivit cărora revoluția bolșevică din 1917 era prematură din punct de vedere al condițiilor istorice. Spre deosebire de elanul revoluționar specific bolșevicilor, menșevicii rămăseseră fideli căii formulate de Marx și Engels, aceea a evoluției naturale, inevitabile, de la capitalism la socialism (problema era că Rusia era departe de a fi o societate capitalistă dezvoltată).

Lupta împotriva lui Troțki

Strategia lui Stalin a fost de a se autopromova ca adevăratul discipol al lui Lenin și de a-l prezenta pe Troțki ca pe un menșevic trădător care dorea întinarea moștenirii leniniste. De cealaltă parte, Troțki a mizat pe nemulțumirea cauzată de creșterea continuă a birocrației (și, implicit, a Secretariatului condus de Stalin). După moartea lui Lenin, la conferința partidului din ianuarie 1924, Stalin l-a acuzat pe Troțki că se opune conducerii colective și că dorește divizarea partidului. El a exploatat din plin fricile majorității din partid care vedea în anti-birocratismului lui Troțki o amenințare directă la adresa noilor poziții și statute de care beneficiau membrii PCUS. De aceea, poziția lui Troțki trebuia denunțată ca răzvrătire, chiar dacă asta însemna și renunțarea la teoria revoluției permanente și la poziția favorabilă a lui Lenin vis-a-vis de aceasta. Stalin a spus că

”Teoria leninistă a revoluției proletare este negarea teoriei revoluției permanente. Neîncrederea în puterea și capacitatea revoluției noastre, neîncrederea în puterea și capacitățile proletariatului rusesc este baza teoriei revoluției permanente. Teoria revoluției permanente avansată de tovarășul Troțki e doar o altă variantă a menșevismului.”

Problema lui Troțki a fost că el considera că era obligat, de normele disciplinei de partid formulate de Lenin, să poarte lupta în interiorul partidului, unde el avea însă puține șanse de reușită din cauza poziției de Secretar General ocupate de Stalin. La începutul lui 1923, partidul avea în jur de 500.000 de membri, foarte puțini raportat la totalul populației. Însă în afara partidului, în ochii publicului larg și mai ales în armată, Troțki era mult mai popular decât Stalin. Exista însă teama că o ruptură în interiorul partidului va fi folosită de inamicii regimului. Cu toate acestea, Troțki a crezut că putea câștiga prin forța argumentelor și raționamentelor sale.

De cealaltă parte, potrivit lui Issac Deutscher (scriitor marxist, autorul unor biografii ale lui Troțki și Stalin), Stalin era un comunist pesimist deoarece ”își trata propria doctrina ca fiind ceva ezoteric. El nu credea că proletariatul era într-adevăr capabil de a o accepta dacă nu îi era băgată pe gât”. Stalin s-a bazat pe faptul că membrii partidului erau mai puțin interesați de consistența intelectuală a argumentelor opoziției decât de solidaritatea socială și conștiința apartenenței la partid.

În plus, Stalin a subliniat mereu o anumită latură a lui Lenin, anume voința sa de revoluționar, disprețul vis-a-vis de pragmatismul menșevicilor – cu toate acele reguli care dictau când situația era propice pentru trecerea la socialism, și disprețul pentru democrația burgheză. Mai mult decât atât, Stalin și Lenin aveau în comun loialitatea feroce față de partid și față de credința că acesta este singurul reprezentant legitim al clasei muncitoare. Stalin a fost suficient de perspicace pentru a-și da seama că monopolul său va rezista atâta timp cât partidul promova recrutarea în masă a membrilor. Prin numirea sa în funcția de Secretar General (inițial o poziție nu atât de importantă, ci mai mult administrativă), el și-a creat o rețea de membri fideli, răspândiți în întreaga țară, ce au devenit ochii și urechile lui.

De asemenea, preluând o idee de la Lenin, Stalin insista ca partidul să funcționeze ca și o armată. Într-un discurs din 2 decembrie 1923, el descrie partidul ca pe ”o uniune militară a acelora care acționează în baza unui program comun”. Comparația nu e întâmplătoare: armatele nu sunt democratice și nu tolerează nerespectarea autorităților și rangurilor.

Din cauza rolului său special, Stalin credea că partidul era vulnerabil cu precădere în fața inamicilor din interiori. Istoricul Robert Tucker spunea despre Stalin că a fost o victimă a propriilor sale deziluzii:

”În vremea aceea, în mintea lui Stalin, imaginea de erou pe care o avea despre sine era strâns legată de imaginea inamicului. Suprapusă peste imaginea lui de revoluționar și marxist, adevăratul discipol al lui Lenin și succesorul lui de drept, era o imagine a inamicului din interiorul partidului, acel posibil trădător al partidului și Revoluției.”

Pentru a lupta împotriva acestor pericole, pentru Stalin era absolut necesar ca el să fie dur, chiar dacă asta însemna să se asemene despoților orientali. Pentru mulți dintre adepții săi, această imagine chiar a contribuit la atracția pe care o exercita. Liderul omnipotent era încă norma într-o societate care abia scăpase de autocrația țaristă. Mai mult decât atât, noțiunea lui Stalin a Rusie centru al universului era apropiată de ideologia promovată anterior de biserica ortodoxă rusească.

Teoria revoluției permanente și teoria socialismului într-o singură țară

Stalin și-a formulat propria teorie cu privire la evoluția socialismului – Socialismul într-o singură țară – în care susținea că Rusia putea contrui socialismul singură (în contradicție cu ce spunea Troțki). Sancționată de conferința partidului din aprilie 1925, această teorie i-a fost de mare ajutor lui Stalin, aducându-i numeroși adepți. În primul rând, era o teorie optimistă cu privire la viitorul Rusiei.

”În timp ce Lenin consideră că victoria socialismului într-o singură țară e posibilă, Troțki e de părere că dacă o revoluție victorioasă dintr-o țară nu atrage după sine în curând o revoluție de succes în alte țări, proletariatul țării victorioase nu va putea păstra puterea (cu atât mai puțin să pună bazele unei economii socialiste). Troțki spune că e inutil a crede că guvernul revoluționar din Rusia poate rezista în fața unei Europe conservatoare.”

Ideea era, evident, să-l facă pe Troțki să pară neloial, defetist. Potrivit lui Stalin, troțkismul însemna că viitorul Rusiei era ”fie să putrezească până la rădăcini, fie să degenereze într-un guvern burghez”.

În primăvara și vara lui 1925, lupta pentru putere a luat o turnură nouă, când Zinoviev și Kamenev i s-au alăturat lui Troțki în criticarea doctrinei NEP. Însă spre sfârșitul anului, era deja prea târziu pentru gruparea de stânga din partid. Deși aceasta se consolidase, nu s-a mai putut opune eficient monopolului stalinist. La plenara Comitetului Central din aprilie 1926, opoziția formată din cei trei - Troțki, Zinoviev și Kamenev – a fost foarte aproape de a-l atac direct pe Secretarul General și de a repudia Noua Politică Economică. La mijlocul anului următor, ei au susținut în public ideea că eșecurile domestice și internaționale ale Rusiei se datorează teoriei ”socialismului într-o singură țară”. Pentru această nerespectare a disciplinei de partid, cei trei au fost expulzați oficial din rangurile partidului la Congresul al XV-lea din decembrie 1927. La a zecea aniversare a victoriei din 1917, cei mai apropiați tovarăși ai lui Lenin au fost obligați să părăsească partidul. Zinoviei și Kamenev au fost executați în 1936, în timpul Marii Terori, iar Troțki a murit asasinat în 1940, la ordinul lui Stalin, care nu s-a lăsat păgubaș până când nu l-a eliminat pe vechiul său adversar.

JUMARI CU SLANINA AFUMATA


Ingrediente


3-4 oua, 40 g unt sau untdelemn, sare, piper, o lingura lapte sau smintina, 30-50 g slanina afumata.

Mod de preparare


Se prepara jumarile prin spargerea oualor proaspete intr-o farfurie adinca, se bat cu o furculita, adaugind un virf de cutit de sare si unul de piper. Tigaia se infierbinta inainte 3-4 minute. Se pun ouale in tigaie, se lasa sa se inchege bine la baza si sa se rumeneasca putin si, dupa aceea, se amesteca cu furculita, pina se coaguleaza dupa gust.Slanina afumata se taie in felioare foarte subtiri care se vor praji in tigaie, la foc mic, pina cind vor capata culoarea aurie-deschis. Intre timp, se bat ouale cu sau fara smintina, se toarna imediat peste slanina si se amesteca. Sare nu mai trebuie, slanina fiind sarata.

Cuvinte alese


Helen Adams Keller: ""N-am fi învăţat niciodată să fim curajoşi şi răbdători dacă exista doar bucurie pe lume.""

Corneille - Le jour après la fin du Monde

vineri, 30 martie 2012

CURIOZITĂŢI ALIMENTARE

Ştiaţi că două pastile cu ulei de peşte luate zilnic impulsionează creierul copiilor să se dezvolte în trei luni cât s-ar dezvolta în trei ani?

Un studiu realizat de cercetătorii italieni asupra populaţiilor din sudul Europei arată că există o proporţie inversă între frecvenţa utilizării cepei în alimentaţie şi riscul de apariţie al mai multor forme de cancer: bucal, esofagian, colo-rectal, laringian, de sân, ovarian, de prostată, renal. La fel ca usturoiul şi prazul, ceapa prezintă capacitatea de a acumula seleniul din sol, o substanţă protectoare împotriva apariţiei cancerului. Consumul de ceapă (cel puţin jumătate de ceapă crudă pe zi) a fost asociat, într-un alt studiu francez, cu o reducere de cel puţin 50% a riscului de apariţie a cancerului de stomac, dar şi cu o reducere semnificativă a incidenţei cancerului de sân.

Sucul de morcov este un preţios ajutor al celor care suferă de digestie dificilă sau lipsa poftei de mâncare. Morcovul este bogat în substanţe anti-oxidante ca vitamina A, dar şi alte vitamine şi minerale, atât de necesare organismului uman. O cură de zece zile cu suc proaspăt cicatrizează rănile făcute de ulcer şi îmbunătăţeşte vederea, mai ales a celei pe timp de noapte.

Un consum moderat de bere poate îmbunătăţi funcţiile sistemului cardiovascular.

Sunt mai mult de 20000 de feluri de bere?

CHIFTELE DIN CREIER


Ingrediente


150 g creier de porc sau vitel, 50 g parmezan sau brinza telemea, 50 g ceapa, un ou, 25 g faina, 50 g franzela, o lingurita rasa de sare, un virf de cutit sau de lingurita de piper si ienibahar sau nucsoara, marar sau patrunjel, pesmet.

Mod de preparare


Ceapa, rasa fin sau taiata foarte marunt, se caleste, un minut, cu o lingura de untdelemn.Creierul se zdrobeste bine cu furculita, se adauga ceapa calita, oul intreg, piperul, ienibaharul, faina, franzela muiata, o clipa, in apa rece si bine stoarsa, sarea marar sau patrunjel taiat marunt, brinza rasa si se amesteca bine.Compozitia va fi moale.Pe o foaie de naylon se pun 2 linguri cu faina sau pesmet si i se da forma de chiftea.Se pregatesc la inceput 10-12 bucati, pentru o tigaie, apoi se continua la fel, pina cind se termina compozitia.Tigaia, fara grasime, se infierbinta, 3-4 minute, la foc mijlociu, se toarna untdelemn intr-un strat de 1/2 cm si, imediat, se asaza chiftelele, unele linga altele, neinghesuite.Se rumenesc, circa 5-6 minute, pe fiecare parte, la foc mijlociu (dar nu direct pe flacara).Pe masura ce unele sint prajite, se inlocuiesc cu altele, ca sa nu se arda grasimea.

Cuvinte alese


John Holt: "Măsura caracterului este dată nu prin câte ştim să facem, ci prin cum ne comportăm atunci când nu ştim ce să facem."

Sara Bareilles - Gonna Get Over You

Cum construim echipele de succes?


Echipele introduc la locul de muncă umanitatea, căldura sufletească şi oportunitatea de exprimare individuală. Pentru a forma o echipă de succes nu e suficientă concentrarea într-un singur loc a unui număr de persoane, pentru că în lipsa unei interacţiuni, a asumării unor roluri sau a stabilirii obiectivului comun, nu poate fi vorba de o echipă. Indivizii aflaţi pe peronul unei gări nu reprezintă o echipă. Unul din motive este absenţa unui obiectiv comun şi a relaţiilor între aceşti indivizi. Înainte de a forma echipele este bine să ai în vedere răspunsurile la următoarele întrebări:

  • Obiectivul este suficient de atrăgător pentru a canaliza energia persoanelor?
  • Relaţiile dintre persoane şi modul lor de a comunica le stimulează solidaritatea?
  • Interesele şi preocupările personale constituie obstacole pentru buna funcţionare a echipei?
  • Până la ce punct membrii echipei se simt solidari?
  • Se pot identifica în echipă obstacolele solidarităţii?
  • Dacă da, care este reacţia faţă de aceste obstacole?

Pentru formarea unei echipe eficiente sunt de reţinut câteva cerinţe:

  • membrii echipei trebuie să fie compatibili din punct de vedere al aptitudinilor cu activitatea desfăşurată;
  • echipa trebuie constituită omogen din punct de vedere al atitudinilor şi valorilor împărtăşite în comun - ceea ce conduce la echipe stabile, durabile în timp şi la satisfacţie ca urmare a apartenenţei.

În orice echipă există un conducător. Dacă ai mai multe echipe în subordine este bine să numeşti un şef pentru fiecare. Afişează întotdeauna o atitudine deschisă cu şefii de echipă, stabileşte întâlniri periodice şi menţine un nivel motivaţional ridicat. Cum obţii acest lucru? Implică-i pe toţi în procesul decizional, laudă-i pentru reuşite şi îndrumă-i atunci când sunt pe cale de a greşi.

BUDINCA DE CREIER


Ingrediente


1/2 Kg creier de porc sau vitel, 150 g ciuperci, 100 g brinza telemea, 150 g franzela fara coaja, 50 g faina, 300 ml lapte, 250 ml smintina, 4 oua mari, 100 g unt, un virf de lingurita piper, o ligura marar sau patrunjel tiat marunt, 100 g ceapa, sare.

Mod de preparare


Ceapa taiata marunt se caleste impreuna cu ciupercile taiate in felii subtiri, in tot untul, acoperite, la foc mic, pina cind scade apa ce o lasa. Franzela taiata in felii se inmoaie in laptele rece, pina cind il absoarbe in intregime. Creierul se zdrobeste impreuna cu franzela nestoarsa, se adauga untul cu ceapa si ciupercile, brinza telemea rasa fin, nedesarata, smintina, galbenusurile, mararul, piperul, faina, 1/2 lingurita cu sare si se amesteca bine. Albusurile, bature spuma, se amesteca usor cu compozitia, cu telul, prin rasturnare, si se desarta intr-o tava din tabla inoxidabila, lunga si ingusta sau in doua tavite mai scurte, bine unse cu margarina solida si tapetate cu pesmet. Budinca se coace in tava cu apa fierbinte circa o ora, in cuptorul bine incins. Dupa 30 minute, daca budinca se rumeneste prea tare, se reduce focul sau se acopera tavitele. Se serveste fierbinte, presarata cu parmezan.

Cuvinte alese


Oscar Wilde: “Experienţa este singurul lucru pe care îl poţi obţine gratis”

Despre fotografie


Introducere

Un curs de fotografie este esenţial oricărui iubitor de imagine ce vrea să înveţe arta şi tehnica exprimării - sau măcar a percepţiei iconografice - fără să piardă prea mult timp cu repetarea unor erori, inerente oricărui început. în acest moment tehnica fotografică este într-o cumpănă cum nu a mai cunoscut niciodată în istoria sa de un secol şi jumătate. dacă de la început până acum tehnica fotografică a constituit un amalgam fantastic de înalte elemente de optică, mecanică, şi apoi electronică, puse în slujba realizării unei imagini din ce în ce mai controlabile pe film, acum asistăm la, practic, decesul erei clasice - era de argint - şi naşterea imaginii digitale - era de siliciu. Cu atât mai mult, în momentul în care aparatele de fotografiat încep să incorporeze memorii, sisteme de operare, sisteme de dialog cu fotograful, acesta trebuie să cunoască din ce în ce mai multă optică, mecanică, electronică, să aibă cunoştinţe avansate despre soft şi despre programele de procesare ale imaginii, care încet încet au trecut de fapt din computer în aparatul de fotografiat. Uşurinţa de a folosi un aparat de fotografiat din ziua de azi poate crea falsa iluzie că o imagine de calitate se obţine uşor. Dimpotrivă, văzând noile tendinţe estetice şi editoriale ale imaginii contemporane, putem aprecia că o imagine bună este realizată numai de cel care poate controla unealta de captat imagini - şi acest lucru se poate face numai având cunoştinţele necesare pentru a face selecţia utilă. Când se foloseşte flash-ul, cât şi cum, ce raport între lumina naturală şi cea suplimentară se foloseşte, ce sistem de măsurare a luminii se utilizează şi când, ce profunzime trebuie să aibă subiectul şi deci ce diafragmă să punem, când şi cum apelăm la sistemul de stabilizare al imaginii, cum se aleg zonele de măsurare ale distanţei din vizor, cum şi de ce se memorează punerea la punct a clarităţii, când se folosesc aparate pe film de format mare şi când se pot folosi şi aparate digitale şi cu ce captor. Iată doar o parte a icebergului.

Un curs de tehnică fotografică este un curs despre peniţa poetului, despre dalta sculptorului, despre pantoful balerinei.

Cunoaşterea perfectă a tehnicii fotografice este un atu important în creaţia fotografică. Nu cred că un alergător la cursele de maşini nu ştie şi ultimul rulment sau ultima pală a compresorului de la maşina sa, pentru a obţine tot ce se poate la un moment dat, dar mai ales pentru a fi învingător.

Este drept că sunt mulţi care conduc o maşină fără să ştie unde-i motorul, dar nu cred că pe aceştia îi vom vedea stropiţi de şampania victoriei.

Aparatul de fotografiat: Definiţie şi componente

Aparatul de fotografiat: definiţie şi componente

Cel mai simplu aparat de fotografiat este o cutie opacă (camera obscură), cu un orificiu minuscul pe una din feţe, pe faţa opusă formându-se imaginea. Deşi foarte rudimentar, acest procedeu de fotografiere încă se mai utilizează şi poartă denumirea de "pinhole photography".

Oricât a avansat tehnica în ultimii ani, aparatele de fotografiat au aceleaşi componente de baza:
1. Corpul aparatului (camera obscură): este foarte important să fie complet izolat, astfel încât să nu permită intrarea luminii în interior, cu excepţia celei care intră prin obiectiv şi e destinată impresionării filmului. Corpul este proiectat conform unor principii ergonomice, astfel încât să permuta accesul uşor şi rapid la facilităţile aparatului.

2. Obiectivul: obiectivul permite accesul luminii în aparat şi focalizează imaginea pe film. Este elementul care determină în foarte mare măsura claritatea şi calitatea imaginii finale. Caracteristicile definitorii ale obiectivelor sunt distanţa focală şi luminozitatea.
Distanţa focală a unui obiectiv se măsoară în milimetri şi determină unghiul de câmp. în funcţie de distanţa focală, obiectivele se împart in:

- superangulare, cu distanţa focală până în 40mm;

- obiective normale, cu distanţa focală în jur de 50mm;

- teleobiective, cu distanţa focală peste 70mm.

Aceste valori sunt valabile pentru filmul de 35mm şi cresc o dată cu dimensiunile filmului folosit, astfel că, de exemplu, pentru un aparat cu film 6x6cm, un obiectiv de 85mm este normal.

Luminozitatea reprezintă deschiderea maximă a diafragmei obiectivului.

3. Diafragma: diafragma controlează deschiderea obiectivului şi determină cantitatea de lumină care ajunge pe film. Se măsoară cu ajutorul numărului f, care este de fapt un raport între diametrul fizic al deschiderii şi distanţa focală, astfel încât, indiferent de obiectiv, o anume valoare a diafragmei înseamnă aceeaşi cantitate de lumină intrată în aparat. De obicei, este controlată cu ajutorul unui inel de pe obiectiv.

Diafragma ia valori din scala 1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 64 etc., fiecare valoare reprezentând jumătate din cantitatea de lumină admisă de valoarea precedentă. De exemplu, o diafragma f/1,4 admite de două ori mai multă lumină decât f/2.

4. Obturatorul: obturatorul este mecanismul care controlează durata de expunere a filmului la lumină. Ca şi în cazul diafragmei, controlul timpului de expunere se face în trepte, fiecare treaptă dublând sau înjumătăţind timpul de expunere: 1/2000; 1/1000; 1/500; 1/250; 1/125; 1/60; 1/30; 1/15; 1/8; 1/4; 1/2; 1 etc. De exemplu, un timp de expunere de 1/1000 lasă să treacă jumătate din lumina admisă într-un timp de 1/500.

Obturatoarele pot fi de două tipuri: centrale (leaf shutter) şi focale (focal plane shutter).

Poziţia B pe butonul care controlează timpul de expunere reprezintă modul Bulb, în care aparatul tine obturatorul deschis atâta timp cât este ţinut apăsat butonul de declanşare.

Poziţia T - mai puţin folosită în prezent - este asemănătoare, cu diferenţa că obturatorul se deschide la apăsarea butonului de declanşare şi rămâne deschis până la a doua apăsare a butonului de declanşare.
Poziţia X indică sincronizarea cu blitzul, care se face la un anumit timp de expunere, în funcţie de modelul aparatului (1/60, 1/125 şi chiar mai puţin la modelele mai noi).

5. Vizorul: vizorul permite vizualizarea imaginii înainte de a fi înregistrată pe film, permiţând controlarea compoziţiei si, în funcţie de tipul aparatului, a clarităţii.

În funcţie de tipul de vizor, aparatele se împart in:

- aparate foto cu vizare prin obiectiv (SLR - Single Lens Reflex) - cu ajutorul unei oglinzi, care se ridică în momentul expunerii, fotograful poate vedea exact imaginea care se va înregistra pe film.

- aparate foto cu vizare laterală - vizorul este separat de obiectiv, ceea ce creează probleme la fotografierea unui subiect apropiat. în acest caz, imaginea care apare în vizor diferă uşor ca încadrare faţă de imaginea care se înregistrează pe film, fenomen denumit "eroare de paralaxă".

6. Sistemul de antrenare şi poziţionare a filmului: un aparat mai avansat permite controlarea acestui sistem, oferind posibilitatea antrenării cadru cu cadru, continuă (aparatul declanşează continuu, câteva cadre pe secundă, atât cât este ţinut apăsat butonul de declanşare), expunere multiplă (obturatorul este armat, însă filmul este menţinut pe poziţie pentru expunerea unei imagini suplimentare).

In afară de aceste elemente de bază, anumite situaţii pot impune necesitatea folosirii unor accesorii: filtre, blitz, trepied, declanşator flexibil etc.

Tipuri de aparate de fotografiat

Aparate foto compacte (aparatele P&S)

Aparatele compacte, aşa cum sugerează şi numele, au ca principală caracteristică dimensiunile reduse şi vizualizarea imaginii printr-un vizor lateral obiectivului. în această categorie se încadrează toate aparatele de amatori (compact propriu-zis şi zoom compact, aparatele de unică folosinţă), precum şi aparatele cu telemetru (RF, Rangefinder). Cu excepţia câtorva modele de RF, aparatele compacte au obiectivul încorporat.

Aparatele compacte sunt cele mai întâlnite pe postul de aparat "de vacanţă", preferate datorită preţului redus şi a simplităţii. De aceea mai sunt numite şi "point-and-shoot cameras" (P&S, "încadrează şi declanşează").

În general, un aparat P&S are următoarele specificaţii:

- obiectiv cca 26-35mm, cu diafragma fixă f/3,5-f/6;

- timp de expunere fix (1/100) sau, în orice caz, o plajă redusă de valori (1/50-1/500), limitare compensată prin latitudinea de expunere a negativelor moderne;

- încărcarea şi tragerea automată a filmului;

- blitz încorporat.

- focalizarea este fie fixă (fixed-focus, profunzimea câmpului este relativ mare, astfel încât fotografiile tipice de vacanţă - grupuri - ies clare oricum, iar unele modele oferă un buton pentru "infinit" pentru fotografierea peisajelor), fie automată (AF, autofocus)

Modele de P&S de pe piaţă: seria Canon Prima, Pentax PC-3000, PC-5000, Minolta AF 35 Big Finder, AF 50 Big Finder, AF Big Finder, F 35 Big Finder Ricoh GR1S, R10, 35R, YF-10, LX-10

Aparatele zoom-compact

Zoom-compactele aduc în plus un grad de libertate la compunerea imaginii, prin ataşarea unui obiectiv zoom, în locul obiectivului fix întâlnit la compacte, precum şi o serie de facilitaţi: autofocus, autoexpunere cu plaja mai largă de valori, blocarea focalizării (focus-lock), diverse moduri de expunere.

Modele de zoom compact de pe piaţă: Nikon Lite Touch Zoom 120ED, 70W şi One Touch Zoom 90, seria Pentax Espio, seriile Ricoh RZ, FZ şi FF, seria Minolta Riva Zoom

Aparate cu telemetru (RF, rangefinder)

Aparatele compacte, deşi mai simple, au un avantaj major faţă de aparatele reflex: vizarea făcându-se lateral, nu mai este necesară prezenţa unei oglinzi între obiectiv şi film. Astfel, dispar vibraţiile puternice produse de ridicarea oglinzii la declanşare (ceea ce reduce mişcarea aparatului), dispare zgomotul produs de oglindă, iar vizorul nu mai este acoperit de oglindă în timpul declanşării, ceea ce permite observarea continuă a subiectului. Pe de altă parte, distanţa dintre obiectiv şi negativ este mai redusă, ceea ce permite reducerea dimensiunilor obiectivelor, deci şi a costurilor.

Aparatele compacte din ziua de azi, deşi beneficiază de aceste avantaje, nu se ridică la standardele cerute de profesionişti şi amatori avansaţi (din cauza opticii de proastă calitate, a fiabilităţii reduse etc.), astfel încât, pentru aceştia, alternativa o constituie aparatele cu telemetru.

Acest tip de aparat a devenit foarte popular începând cu seria Leica M, firma care ocupă şi acum locul I în topul rangefinder-elor. Modelele avansate de aparate cu telemetru permit controlul expunerii (timp şi diafragmă), dar beneficiază şi de autoexpunere, TTL pe blitz, transport motorizat al filmului etc., oferind imagini de o calitate comparabilă cu cea oferită de cele mai avansate aparate reflex. Un alt avantaj al aparatelor RF îl constituie existenţa obiectivelor interschimbabile cu optică de înaltă calitate.

Modele de RF prezente la ora actuală pe piaţă sunt: Leica M6, Konica Hexar, Contax G2,Voightlander Bessa-R, Hasselblad X-Pan etc.

Aparate foto reflex (SLR, Single Lens Reflex)

Aparatele reflex au ca principală caracteristică vizualizarea imaginii direct prin obiectiv, cu ajutorul unei oglinzi care se ridică în momentul declanşării. în acest fel, fotograful vede imaginea exact aşa cum apare pe film. Toate aparatele reflex au obiective interschimbabile.

Oferind posibilitatea controlării avansate a expunerii şi multe alte facilităţi avansate, aceste aparate sunt destinate profesioniştilor şi amatorilor avansaţi, având preturi în general mai ridicate decât ale celorlalte tipuri de aparate.

Caracteristicile principale ale reflexelor sunt:

- modul de expunere: auto program/prioritate de timp/prioritate de diafragmă/manual

- timpi de expunere: aprox. 30s-1/8000s, bulb, time, sincronizare cu blitzul

- sistemul AF: tip, limită de funcţionare (EV), manual/AF

- sistemul de măsurare a expunerii: tip, limită de măsurare (EV), multisegment/integral/central/spot

- blitz: timp de sincronizare, TTL, caracteristicile blitzului încorporat (număr ghid, acoperire, funcţie anti-ochi-roşii etc.)

- alte caracteristici: tipul baionetei (diferă de la o firmă la alta), bracketing, cod DX, posibilitatea expunerii multiple, compensarea expunerii, conector pentru blitz, pentru declanşator flexibil, hot-shoe etc.

Modele de aparate reflex sunt: Nikon F100, F5, N65, N80, F3, FM2, FM3a etc, Canon seria EOS, Pentax seria MZ, Minolta seria Dynax

Curăţarea aparatului de fotografiat

Această operaţiune necesita câteva instrumente, pe care orice fotograf trebuie să le aibă în geanta sa:

- bucata de ţesătură care îndepărtează praful,

- o pensulă fină,

- o pompiţă de cauciuc (asemănătoare parei de cauciuc ce se găseşte la centrele tehnico-medicale) .

Acestea servesc mai ales curăţirii exterioare a aparatului. Exista la unele magazine de specialitate truse speciale ce includ şi o pompiţă prevăzută cu pensulă.

Trebuie avut grija ca să efectuăm operaţiile de curăţire cu delicateţe, deoarece, printr-o manipulare prea agresivă, se pot produce deteriorări ale suprafeţelor respective. Nu trebuie exagerat cu frecvenţa acestei operaţiuni, mai ales că nu praful este cel care deranjează la fotografiere, ci petele de grăsime, care scad luminozitatea aparatului. Acestea trebuie şterse cât mai repede, altfel va fi mai dificil şi pot degrada în timp pelicula antireflex de pe lentila frontală a obiectivului.

Mai întâi vom curăţa corpul aparatului şi faţa obiectivelor cu bucata de ţesătură, de preferinţă bumbac sau, mai bine, microfibră specială pentru astfel de operaţiuni. Apoi vom folosi pensula fină pentru curăţarea lentilelor, filtrelor şi a interiorului aparatului.

Atenţie! Nu încercaţi să folosiţi spirt ori alte substanţe chimice care pot ataca stratul antireflex de pe obiectiv! Există soluţii speciale, gen şampon diluat, pentru curăţarea lentilelor.

Atenţie! Nu curăţaţi obturatorul aparatului cu pensule ori alte mijloace! Lamelele obturatorului sunt extrem de fragile la acţiuni mecanice, şi o mică îndoire a acestora poate duce la reparaţii foarte costisitoare. Curăţarea lui se va face doar de către un specialist, ceea ce va costa cu siguranţă mult mai puţin decât o eventuală reparaţie a sa.

Praful din interiorul aparatului şi de pe obiective, care rămâne după folosirea pensulei, poate fi îndepărtat cu ajutorul pompiţei de cauciuc.

Nu trebuie uitat că aparatul şi obiectivele trebuie protejate de murdărie prin folosirea genţilor foto, a tocurilor speciale şi a cutiilor pentru filtre. De asemenea, unii fotografi lasă permanent pe obiectiv un filtru UV [ultra violet] transparent, pentru protejarea acestuia.

Încărcarea şi descărcarea filmului

După alegerea tipului de aparat, primul pas spre obţinerea unei fotografii este încărcarea acestuia cu film. Deşi este o operaţiune relativ simplă, câteva detalii ne pot ajuta să evităm unele situaţii neplăcute. Ceea ce veţi citi mai jos se referă la majoritatea aparatelor de fotografiat de format mic, SLR sau compacte. Totuşi, aparatul pe care îl aveţi ar putea avea anumite particularităţi legate de aceste operaţiuni, aşa că primul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să citiţi manualul de utilizare, chiar dacă vi se pare că acolo sunt lucruri banale sau identice cu cele prezentate aici.

Înainte de a introduce un nou film e bine să vă asiguraţi că aparatul nu are deja film. Oricât de puţin probabil v-ar putea părea la început, se poate întâmpla, dacă nu-l utilizaţi o perioadă mai lungă de timp, să uitaţi de lucrul asta şi să pierdeţi imagini importante prin deschiderea lui.

La aparatele moderne acest lucru se poate verifica cu ajutorul ferestrei de pe capacul aparatului prin care puteţi vedea caseta filmului, dacă există. în lipsa ei porniţi aparatul şi verificaţi contorul de cadre. dacă indica "0", "empty" sau doar "E", înseamnă că nu aveţi film în aparat. La aparatele mai vechi verificaţi în primul rând contorul de cadre: dacă arată un număr diferit de "0" e probabil să fie film în aparat. dacă indicaţia e "S" sau reprezintă primul semn, aparatul nu are film.

O alta metodă, folosită şi după încărcarea filmului, pentru a verifica dacă s-a făcut corect, se referă la aparatele cu avans manual al filmului. Încercaţi să rotiţi uşor manivela pentru rebobinarea filmului în casetă. dacă opune rezistenţă înseamnă că aveţi film în aparat. Nu rotiţi prea mult sau cu forţă pentru a nu rupe filmul. dacă aveţi totuşi dubii, mai bine consideraţi aparatul încărcat şi procedaţi ca atunci când aţi fi terminat filmul. în felul asta, chiar dacă rămân cadre neexpuse, salvaţi restul fotografiilor făcute, în eventualitatea că ar exista.

O regulă generală este de a nu face încărcarea sau descărcarea la lumina puternică, directă a soarelui, pentru a evita pătrunderea acesteia în caseta filmului şi apariţia unui voal la primele cadre. Acest lucru e valabil mai ales la filmele cu sensibilitate mare. Deci executaţi întotdeauna operaţiunile la umbră, eventual la cea a propriului corp. Deschiderea capacului din spate al aparatului se face în general prin tragerea manivelei de rebobinare a filmului-la aparatele clasice, mecanice, sau prin apăsarea unui buton aflat în partea laterală la aparatele mai noi. Verificaţi în manualul de utilizare acest lucru. dacă nu reuşiţi să deschideţi aparatul, mai bine mergeţi cu el la un laborator foto.

Încărcarea filmului într-un aparat manual

După deschiderea aparatului, puneţi filmul la locul său, de obicei în stânga, fixaţi carcasa împingând manivela de rebobinare, trageţi capătul filmului uşor până ce îl puteţi prinde de rola de primire. Avansaţi filmul până ce rotile dinţate din partea dreaptă a aparatului intră în perforaţiile de pe marginea filmului şi acesta este paralel cu ghidajele de pe aparat. Închideţi capacul şi asiguraţi-l dacă e nevoie. dacă întimpinaţi rezistenţă, nu-l forţaţi, deschideţi şi verificaţi încă o data dacă e aşezată bine caseta. în general, după ce aţi tras filmul, e bine să-l rebobinaţi uşor pentru a fi întins, astfel şi carcasa se aşează bine la locul său. Faceţi câteva cadre cu capacul pus pe obiectiv până ce contorul indica cifra "0", urmărind în acelaşi timp dacă manivela de rebobinare se învârte, indicând o încărcare corecta. Unele aparate au pe capacul din spate un "memo-holder", un loc unde se poate pune una din părţile laterale ale cutiei filmului pentru a şti tipul folosit.

Încărcarea filmului într-un aparat automat

În cazul aparatelor moderne, cu autoîncărcare, operaţiunea e mult mai simplă. După introducerea casetei la locul ei, trageţi uşor de capătul filmului până ce ajunge la punctul marcat pe aparat, de obicei o linie sau un punct roşu situat în partea dreapta, jos. Verificaţi ca roţile dinţate să intre în perforaţiile filmului şi filmul să fie întins. dacă aţi tras prea mult s-ar putea să trebuiască să-l reintroduceţi în casetă, cu grijă să nu-l scăpaţi de tot. Închideţi carcasa aparatului şi apăsaţi declanşatorul. Filmul va avansa automat până la primul cadru. Verificaţi contorul de imagini, trebuie să indice "1". dacă apare "ERR" (error) înseamnă că filmul nu a fost bine poziţionat. Deschideţi aparatul şi reluaţi încărcarea în aceasta situaţie. Nu încercaţi să faceţi economie de film la încărcare, oricum primele 1-2 cadre pot suferi de voal din cauza luminii ce pătrunde în carcasă şi e păcat să rataţi o fotografie astfel. în mod obişnuit veţi observa că un film de 36 de cadre are în general 38-39 poziţii posibile, depinde cum îl încărcaţi. dacă totuşi contorul depăşeşte această cifră sau a ajuns aici şi tot mai puteţi face fotografii, înseamnă că s-a întâmplat ceva, cel mai probabil s-au distrus perforaţiile filmului într-un loc şi acesta nu mai avansează, sau e posibil chiar să se fi rupt. în acest caz cel mai bine e să mergeţi la un laborator foto ca să scoateţi filmul.

Descărcarea filmului

După expunerea filmului, acesta trebuie rebobinat în carcasă, lucru ce se face fie automat la aparatele moderne, fie cu ajutorul manivelei situate în stânga aparatului, privit din spate, după ce în prealabil a fost oprit sistemul de avans al filmului prin apăsarea butonului destinat acestui lucru, buton ce se găseşte în general pe partea inferioară a aparatului, în partea dreaptă. E recomandat să consultaţi şi manualul de utilizare al aparatului. Odată rebobinat filmul, se poate deschide aparatul pentru extragerea lui. Derularea completă se poate verifica fie cu ajutorul contorului de cadre, care trebuie să numere în sens invers până ajunge la "0", fie încercând să avansaţi filmul pentru o nouă poziţie. dacă se învârte şi manivela de rebobinare înseamnă că filmul nu a fost complet introdus în carcasă.